S’élève une prière métallique

vers l’humanité sanglante

`

des hommes face à la lune chacun gesticulant

dans ce qu’il croit être l’univers prisonnier de son illusion

entre le monde et chacun de nous

s’insinue une distance innée entre l’imagination

et la raison de l’imagination entre l’objet, l’expérience, le sentiment

et ce que ressent l’individu lorsqu’il trébuche ou se précipite en avant

c'est la règle, c'est la loi et moi, l'auteur de ces textes

je suis contraint de me faufiler dans ce couloir étroit

poussiéreux, plein de matières inconvenantes

entre l'image que chacun se fait et la réalité

à l'origine de son image parfois en avançant glorieusement

d’autres fois à peine ayant ma place me faufilant à peine

dans le cas de ceux qui s’approchent vraimentde la réalité imaginaire

seulement dans le cas de mes désertions parmi les images brisées de mots et de monde

je ne me rends pas compte de la distance je ne comprends pas assez

et je reste bloqué entre le granit sombre et une vapeur à peine perceptible…

***

la grande fatigue instinct vital en déclin ciel au-dessus

manteau oppressant (composé de quoi ?

seulement des soupçons)

volant

essaie de s’échapper de sous son aile

les réussites se dirigent comme une balle vers Dieu

les lits des rivières retiennent plus de vase qu’elles ne peuvent en contenir les sentiers bien connus

se mélangent se perdent sous la ligne violette

seul ce voile ou ce manteau ou quoi que ce soit d’autre

remplit l’espace de boules de mots usés

***

couleurs inventées dans l’obscurité les couleurs douces

et les autres - vives, bruyantes toujours prêtes à…

des dalles fondues s’effondrent dans les airs

une seule bouche absorbe tout

uniformise les chutes les ascensions

l’air se perd dans des événements grandioses

dans des subversions quotidiennes

s’élèvent des volées d’oiseaux aveugles leur vol

trace des figures géométriques sentiments trahis

***

annonces catastrophiques contrarient la marche la flottaison

s'élève une prière métallique vers l'humanité sanglante

les équilibres découpent les mots castrent les émotions

à travers la patrie des roseaux des appels sont murmurés

des désirs obscurs reviennent sur eux-mêmes

ce paysage

(mais est-ce un paysage ?) se décompose

la mémoire se vide et se charge d’une histoire malade

coiffée comme une prière

***

quelqu’un glisse à travers les pièces voisines

on n’entend pas ses pas il ne marche pas

c’est comme un vent froid flottant sur les tapis

une créature faite de la poussière accumulée sur les livres

issue des amas d’ombres qui grandissent sans que rien ne les soutienne

quelqu’un se faufile en silence se dessine parmi

les objets familiers

les objets sur lesquels se sont accumulées nos années

ce froid devient une enveloppe immuable

il se transforme prend une forme

vague forme de crâne…

***

simple : des allées décemment éclairées

enfoncées dans la nuit (on ne sait pas si c’est aussi au clair de lune)

des bandes pâles d’obscurité empilées horizontalement

entre les pas entrevue l'hypnose romantique

la crainte tremblante la peur

(quelque chose qui encore

ne s'élève pas

jusqu'à l'expression)

une image tremblante

une feuille sur le lac…

***

mélancolies ouvertes parmi les emballages

des pierres fragmentées en bleu

une cire avec tant de moulages de frayeurs

sentiments des jours emportés par le courant les pierres

au fond du lit de la rivière éclats de silence

dans le quotidien bruit de fond où s’achève l’art de vivre

le jeu avec des corps usés par le temps

un voile mensonger sur les blessures sur les maladies

sur les fractures de la paix tant désirée mais si redoutée

le jeu aux deux extrémités des vies son dans le vide

***

pèse - comme il pèse encore -

l'herbe qui pousse entre les dalles d'asphalte (thème éternel)

poésie sociale possible seulement là où

la société fonctionne mécanisme bien réglé

sinon… à peine relevé marcher à genoux

c’est dur à désapprendre mais l’habitude

se fait entendre de loin parmi les orgueils dénudés

oiseaux boueux élevés au bout du vol

en dessous un peuple élevé de ragots de rumeurs

de pillage avant tout de l’existence en bande

au bord humide du terrain fixe les grenouilles gonflent…

encore une fois amen !

Poèmes tirés du recueil Les moulins à vent sans Don Quichotte,

à paraître

S’élève une prière métallique vers l’humanité sanglante

Constantin PRICOP

Expres cultural

trad. G&J

Se înalță o rugă metalică

spre sângeroasa umanitate

oameni în fața lunii

fiecare gesticulînd

în ceea ce crede el că e universul

prizonier în iluzia lui

între lume

și fiecare din noi

foșnește o distanța înnăscută

între închipuire

și motivul închipuirii

între obiect trăire sentiment

și ceea ce simte individul

cînd se împiedică sau se repede înainte

asta e regula asta e legea

iar eu, autorul acestor texte

sînt obligat la să mă strecor

în culoarul acesta strîmt

prăfos, plin de materii necuviincioase

între imaginea pe care și-o face fiecare și

realitate

de la originea imaginii lui

uneori pășind glorios

alteori abia avînd loc

abia strecurîndu-mă

în cazul celor care se apropie într-adevăr

de închipuita realitate

doar în cazul dezertărilor mele

dintre imaginile ciobite din cuvinte

și lume

nu-mi dau seama de distanță, nu înțeleg

destul

și rămîn blocat între întunecatul granit

și un abur abia perceptibil…

***

marea oboseală

instinct vital în descreștere

cer deasupra

mantie apăsătoare

(alcătuită din ce?

doar bănuieli)

zburătoare

încearcă să evadeze de sub pulpana ei

reușitele se îndreaptă

glonț către dumnezeu

albiile prind rețin mai mult nămol

decît pot să încapă

cărările binecunoscute

se amestecă

se pierd sub linia violetă

numai vălul acela sau mantia

sau ce-o mai fi

umple spațiul

cu ghemotoace de cuvinte uzate

***

culori inventate în întuneric

culorile blînde

și celelate

- aprinse zgomotoase

mereu gata să…

lespezi topite se prăbușesc din aer

o singură gură absoarbe tot

uniformizează căderile ascensiunile

se pierde aerul

din întîmplări grandioase

din subversiuni cotidiene

se ridică stoluri de păsări oarbe

zborul lor

trasează figuri geometrice

sentimente trădate

***

anunțuri catastrofice

contrariază mersul plutirea

se înalță o rugă metalică

spre sîngeroasa umanitate

echilibrele decupează cuvintele

castrează emoțiile

prin patria stufului sînt șoptite chemări

obscure dorințe

se întorc asupra lor înșile

peisajul acesta

(dar este un peisaj?) se descompune

memoria se golește

și se încarcă

de o istorie bolnavă

coafată ca o rugăciune

***

cineva alunecă

prin camerele alăturate

nu i se aud pașii

nu pășește

e ca un vînt rece

plutind peste covoare

o ființă din praful

adunat peste cărți

din ghemotoacele de umbră

care cresc fără să le susțină nimic

cineva se strecoară

în liniște

se prefigurează printre

obiectele familiare

obiectele pe care s-au adunat anii noștri

frigul acela devine o husă neclintită

se transformă, devine o formă

vagă formă de craniu…

***

simplu: alei luminate decent

înfipte în noapte

(nu se știe dacă și sub clar de lună)

fîșii palide de întuneric

stivuite orizontal

printre pași întrevăzută

hipnoza romantică

tremurătoarea teamă, frica

(ceva ce încă

nu se ridică

pînă la expresie)

o imagine tremurîndă

o frunză pe lac…

***

melancolii deschise

printre ambalaje

pietre fragmentate în

albastru

o ceară cu atîtea mulaje

de spaime

sentimente

zile purtate în șuvoi

pietrele

de pe fundul albiei

cioburi de tăcere

în cotidian zgomot de fond

unde se termină

știința de a trăi

jocul cu trupuri

uzate de timp

acoperămîn mincinos

peste răni

peste boli

peste fracturile din pacea

jinduită dar atît de temută

jocul la cele

două capete

vieți

sunet în gol

***

apasă

- cum mai apasă -

iarba crescută

printre plăcile de asfalt

(eternă temă)

poezie socială

posibilă numai

acolo

unde

societatea funcționează

mecanism bine reglat

altfel…

abia ridicat

mersul în genunchi

e greu de dezvățat

dar obiceiul

se aude pînă departe

printre orgoliile desfrunzite

nămoloase păsări

crescute la capătul zborului

dedesubt

un popor ridicat din bîrfe zvonuri

hrăpăreală

în primul rînd de existența în gașcă

la marginea umedă a terenului fix

broaștele se umflă…

încă o dată

amin!

Poezii din volumul Morile de vînt fără

Don Quijote, în curs de apariție

Se înalță o rugă metalică

spre sângeroasa umanitate

Constantin PRICOP

Expres cultural