S’élève une prière métallique

vers l’humanité sanglante

`

des hommes face à la lune

chacun gesticulant

dans ce qu’il croit être l’univers

prisonnier de son illusion

entre le monde

et chacun de nous

s’insinue une distance innée

entre l’imagination

et la raison de l’imagination

entre l’objet, l’expérience, le sentiment

et ce que ressent l’individu

lorsqu’il trébuche ou se précipite en avant

c'est la règle, c'est la loi

et moi, l'auteur de ces textes

je suis contraint de me faufiler

dans ce couloir étroit

poussiéreux, plein de matières inconvenantes

entre l'image que chacun se fait et

la réalité

à l'origine de son image

parfois en avançant glorieusement

d’autres fois, à peine ayant ma place

me faufilant à peine

dans le cas de ceux qui s’approchent vraiment

de la réalité imaginaire

seulement dans le cas de mes désertions

parmi les images brisées de mots

et de monde

je ne me rends pas compte de la distance, je ne comprends pas

assez

et je reste bloqué entre le granit sombre

et une vapeur à peine perceptible…

***

la grande fatigue

instinct vital en déclin

ciel au-dessus

manteau oppressant

(composé de quoi ?

seulement des soupçons)

volant

essaie de s’échapper de sous son aile

les réussites se dirigent

comme une balle vers Dieu

les lits des rivières retiennent plus de vase

qu’elles ne peuvent en contenir

les sentiers bien connus

se mélangent

se perdent sous la ligne violette

seul ce voile ou ce manteau

ou quoi que ce soit d’autre

remplit l’espace

de boules de mots usés

***

couleurs inventées dans l’obscurité

les couleurs douces

et les autres

- vives, bruyantes

toujours prêtes à…

des dalles fondues s’effondrent dans les airs

une seule bouche absorbe tout

uniformise les chutes les ascensions

l’air se perd

dans des événements grandioses

dans des subversions quotidiennes

s’élèvent des volées d’oiseaux aveugles

leur vol

trace des figures géométriques

sentiments trahis

***

annonces catastrophiques

contrarient la marche, la flottaison

s'élève une prière métallique

vers l'humanité sanglante

les équilibres découpent les mots

castrent les émotions

à travers la patrie des roseaux, des appels sont murmurés

des désirs obscurs

reviennent sur eux-mêmes

ce paysage

(mais est-ce un paysage ?) se décompose

la mémoire se vide

et se charge

d’une histoire malade

coiffée comme une prière

***

quelqu’un glisse

à travers les pièces voisines

on n’entend pas ses pas

il ne marche pas

c’est comme un vent froid

flottant sur les tapis

une créature faite de la poussière

accumulée sur les livres

issue des amas d’ombres

qui grandissent sans que rien ne les soutienne

quelqu’un se faufile

en silence

se dessine parmi

les objets familiers

les objets sur lesquels se sont accumulées nos années

ce froid devient une enveloppe immuable

il se transforme, prend une forme

vague forme de crâne…

***

simple : des allées décemment éclairées

enfoncées dans la nuit

(on ne sait pas si c’est aussi au clair de lune)

des bandes pâles d’obscurité

empilées horizontalement

entre les pas entrevue

l'hypnose romantique

la crainte tremblante, la peur

(quelque chose qui encore

ne s'élève pas

jusqu'à l'expression)

une image tremblante

une feuille sur le lac…

***

mélancolies ouvertes

parmi les emballages

des pierres fragmentées en

bleu

une cire avec tant de moulages

de frayeurs

sentiments

des jours emportés par le courant

les pierres

au fond du lit de la rivière

éclats de silence

dans le quotidien bruit de fond

où s’achève

l’art de vivre

le jeu avec des corps

usés par le temps

un voile mensonger

sur les blessures

sur les maladies

sur les fractures de la paix

tant désirée mais si redoutée

le jeu aux

deux extrémités

des vies

son dans le vide

***

pèse

- comme il pèse encore -

l'herbe qui pousse

entre les dalles d'asphalte

(thème éternel)

poésie sociale

possible seulement

là

où

la société fonctionne

mécanisme bien réglé

sinon…

à peine relevé

marcher à genoux

c’est dur à désapprendre

mais l’habitude

se fait entendre de loin

parmi les orgueils dénudés

oiseaux boueux

élevés au bout du vol

en dessous

un peuple élevé de ragots, de rumeurs

de pillage

avant tout de l’existence en bande

au bord humide du terrain fixe

les grenouilles gonflent…

encore une fois

amen !

Poèmes tirés du recueil Les moulins à vent sans

Don Quichotte, à paraître

S’élève une prière métallique

vers l’humanité sanglante

Constantin PRICOP

Expres cultural

Se înalță o rugă metalică

spre sângeroasa umanitate

oameni în fața lunii

fiecare gesticulînd

în ceea ce crede el că e universul

prizonier în iluzia lui

între lume

și fiecare din noi

foșnește o distanța înnăscută

între închipuire

și motivul închipuirii

între obiect trăire sentiment

și ceea ce simte individul

cînd se împiedică sau se repede înainte

asta e regula asta e legea

iar eu, autorul acestor texte

sînt obligat la să mă strecor

în culoarul acesta strîmt

prăfos, plin de materii necuviincioase

între imaginea pe care și-o face fiecare și

realitate

de la originea imaginii lui

uneori pășind glorios

alteori abia avînd loc

abia strecurîndu-mă

în cazul celor care se apropie într-adevăr

de închipuita realitate

doar în cazul dezertărilor mele

dintre imaginile ciobite din cuvinte

și lume

nu-mi dau seama de distanță, nu înțeleg

destul

și rămîn blocat între întunecatul granit

și un abur abia perceptibil…

***

marea oboseală

instinct vital în descreștere

cer deasupra

mantie apăsătoare

(alcătuită din ce?

doar bănuieli)

zburătoare

încearcă să evadeze de sub pulpana ei

reușitele se îndreaptă

glonț către dumnezeu

albiile prind rețin mai mult nămol

decît pot să încapă

cărările binecunoscute

se amestecă

se pierd sub linia violetă

numai vălul acela sau mantia

sau ce-o mai fi

umple spațiul

cu ghemotoace de cuvinte uzate

***

culori inventate în întuneric

culorile blînde

și celelate

- aprinse zgomotoase

mereu gata să…

lespezi topite se prăbușesc din aer

o singură gură absoarbe tot

uniformizează căderile ascensiunile

se pierde aerul

din întîmplări grandioase

din subversiuni cotidiene

se ridică stoluri de păsări oarbe

zborul lor

trasează figuri geometrice

sentimente trădate

***

anunțuri catastrofice

contrariază mersul plutirea

se înalță o rugă metalică

spre sîngeroasa umanitate

echilibrele decupează cuvintele

castrează emoțiile

prin patria stufului sînt șoptite chemări

obscure dorințe

se întorc asupra lor înșile

peisajul acesta

(dar este un peisaj?) se descompune

memoria se golește

și se încarcă

de o istorie bolnavă

coafată ca o rugăciune

***

cineva alunecă

prin camerele alăturate

nu i se aud pașii

nu pășește

e ca un vînt rece

plutind peste covoare

o ființă din praful

adunat peste cărți

din ghemotoacele de umbră

care cresc fără să le susțină nimic

cineva se strecoară

în liniște

se prefigurează printre

obiectele familiare

obiectele pe care s-au adunat anii noștri

frigul acela devine o husă neclintită

se transformă, devine o formă

vagă formă de craniu…

***

simplu: alei luminate decent

înfipte în noapte

(nu se știe dacă și sub clar de lună)

fîșii palide de întuneric

stivuite orizontal

printre pași întrevăzută

hipnoza romantică

tremurătoarea teamă, frica

(ceva ce încă

nu se ridică

pînă la expresie)

o imagine tremurîndă

o frunză pe lac…

***

melancolii deschise

printre ambalaje

pietre fragmentate în

albastru

o ceară cu atîtea mulaje

de spaime

sentimente

zile purtate în șuvoi

pietrele

de pe fundul albiei

cioburi de tăcere

în cotidian zgomot de fond

unde se termină

știința de a trăi

jocul cu trupuri

uzate de timp

acoperămîn mincinos

peste răni

peste boli

peste fracturile din pacea

jinduită dar atît de temută

jocul la cele

două capete

vieți

sunet în gol

***

apasă

- cum mai apasă -

iarba crescută

printre plăcile de asfalt

(eternă temă)

poezie socială

posibilă numai

acolo

unde

societatea funcționează

mecanism bine reglat

altfel…

abia ridicat

mersul în genunchi

e greu de dezvățat

dar obiceiul

se aude pînă departe

printre orgoliile desfrunzite

nămoloase păsări

crescute la capătul zborului

dedesubt

un popor ridicat din bîrfe zvonuri

hrăpăreală

în primul rînd de existența în gașcă

la marginea umedă a terenului fix

broaștele se umflă…

încă o dată

amin!

Poezii din volumul Morile de vînt fără

Don Quijote, în curs de apariție

Se înalță o rugă metalică

spre sângeroasa umanitate

Constantin PRICOP

Expres cultural